Cămașa

de Luna Popescu

Povestirea de aici însoțește experimentul de scriere ca variațiuni pe o temă dată în care ingredientele de lucru au fost: o fată, o ședință foto, o cămașă și cineva care o așteaptă acasă. În urma acestui jos s-au născut șase povești pe care le găzduiesc pe Povești cu miez. Vă invit la lectură!

Povestirile care au fost publicate anterior și fac parte din același experiment pot fi citite aici, aici, aici și aici.

***

Dintotdeauna am fost pasionată de fotografie  și de compoziție foto, astfel că nu am putut refuza, când Raluca mi-a oferit un voucher pentru o ședință foto gratuită. Trebuia să merg chiar cu ea la domnul fotograf, mai ales ca ea îl cunoștea mai bine, însă nu a fost să fie și cum soarta este tragi-comică ca să nu spun absurdă, când vine vorba să mă descurc  singură, a trebuit în cele din urma să merg singură. Ba chiar eram pe punctul de a refuza pe motiv că nu va fi deloc distractiv fără ea, însă ea a insistat să merg și să mă bucur.

Locul era undeva prin centrul vechi pe strada Lipscani. Am sunat la interfon și pentru că nu răspundea nimeni am încercat ușa, care în mod surprinzător era deschisă, mai mult decât atât  și scârțâit ca într-un film de groaza. După ușa, era evident întuneric, scări prăfuite și o pisică fără un ochi stătea pe pervazul geamului de lângă scara circulară pe care trebuia să urc. Unul dintre lucrurile pe care le urăsc de fel. Scările de genul asta, scări care îmi vine să le urc aproape în patru labe, prost inspirată am fost că fix azi să mă cred fotomodel și să-mi pun tocurile de zece centimetri. 

Ajung la etajul doi, întru într-o camera aproape goală,  care avea o masă și un fundal pe perete, celălalt perete era scorojit și mirosea puternic a mucegai.  Iese un domn de vreo cincizeci de ani, privindu-mă întrebător, ca și cum nu am ce căuta acolo, căruia îi spun cu o voce răgușită.

— Studioul Photo Especial, este aici?

— Da. Domnișoara, bine ați venit. Luați loc pe scaun. Re….vin imediat.

Iau loc pe scaunul de lângă fereastra veche și aștept vreo zece minute, deja începusem să mă enervez și nici nu mai știam dacă domnul a zis că revine el sau altcineva. Într-un final apare un alt domn apropiat de vârstă  cu mine în blugi albaștri și o cămașă neagra. 

— Bună ziua, ați venit pentru ședința foto?

— Da. Sunt Alina Epuresciu.

— Aaaa, prietena Ralucăi. 

— Da, eu sunt. 

— Mă bucur ca ați venit. Daca sunteți gata mergeți la acel fundal și așezați-vă cum doriți ca să vă fac câteva poze. 

Mă așez în picioare și cu mâinile în sold cu privirea într-o parte. După trei sau patru poze domnul fotograf se oprește și spune.

— Am uitat să mă prezint, sunt Claudiu. Ați venit doar cu bluza aceasta albă?

— Da, de ce?

— Aveți tenul deschis și părul blond, v-ar fi prins mult mai bine să vă îmbrăcați într-o culoare mai închisă. 

— Serios. Nu am știut. 

— Ah îmi cer scuze  Nu m-am gândit nici eu să-i spun Ralucăi să veniți cu mai multe accesorii.  Sunt și eu la început  și nu am apucat să îmi fac nici portofoliu  și nici prea multe accesorii. 

— Am înțeles, nu am știut. Dacă este revin altă dată.

— Nu stați puțin. Putem rezolva. Dacă ați  venit să nu pierdem timpul degeaba. 

Între timp mi-a sunat telefonul și Eugen, iubitul meu, mi-a comunicat să vin cât pot de repede acasă, că peste o ora vine mama lui de la țară și să o întâmpinăm cu ceva pe masă. Îi răspund că vin cât pot de repede. Când m-am întors cu fața către fotograf, era la bustul gol, fără cămașa neagră zâmbind. 

— Uitați, luați cămașa asta și faceți câteva poze, o să vă încadreze mai bine. Mă întorc cu spatele până o îmbrăcați.

Mi-am scos repede bluza și am îmbrăcat cămașa neagră. Avem un sutien crem, care se închidea în față și am închis cămașă până sus.

— Mergeți mai bine pe acest perete care nu are fundal.

— Ăsta scorojit?

— Da, stați rezemată de el ridicați un picior și formați un v. Cam așa ca tipa asta din revistă. Și îmi arată o poziție tipică și cool. 

După două poze se apropie de mine, își lasă aparatul de gât și îl pune în spatele lui și se repede să-mi deschisă nasturii de la cămașă.

— Stați liniștită,  o aranjez mai bine că să fie de un efect mult mai bun. Stați rezemată de perete, jos  pe podea în șezut cu un genunchi ridicat și cu celălalt sub dvs. Bun! Așa zâmbiți și  priviți în sus. Bun. Închideți ochii. Puneți-vă mâinile în păr, deschideți ușor buzele. Stați așa că să trag draperia. Superb, o raza de soare pe fața dvs…

Eram deja roșie la față, nu mă gândeam decât cum să fac să scap mai repede și să ajung acasă la Eugen. Atât de repede m-am grăbit că în timp ce fotograful îmi nota emailul și downloadeze  pozele, eu eram deja în ușă. Ies grăbită și pe scările insuportabile m-am întâlnit cu domnul de cincizeci de ani care m-a privit încruntat.

Când am ajuns acasă Eugen, era în baie și mama lui pe scaunul din bucătărie. 

— Bună, Alina ce faci?

— Sărut mână doamna Lili !

— Vai,  dar ce cămașă masculină ai pe tine. Vii de la muncă? Așa mergi tu la muncă?

Între timp apare și prietenul meu de la baie care face ochii mari când vede pe mine cămașa fotografului. 

— Ioana  ce este asta? Ce este cu tine îmbrăcată așa? Unde ai fost? 

—Dă-mi voie sa îți explic, nu este ceea ce pare. 

Fotograful îmi tot dădea mesaje sms si  de la atâta vibrații  telefonul mi-a căzut si Eugen l-a ridicat citind: Alina, nu știu de ce ai fugit așa? Sper că ți-a plăcut. Te rog, să-mi  aduci înapoi cămașa. Să îți dau si….

— Ce naiba e asta, Alina Ioana?

— Iubitule, lasă-mă să îți explic.

— Nu mai e nevoie.  Ieși afară și mergi la el.

— Dar, Eugen… nu am făcut nimic. 

 — Afară!!!

Până la urma din experiența asta am aflat că negrul este mult mai mișto și mai puțin banal decât albul. Am mai aflat și ca Eugen nu era suficient de bun pentru mine din moment ce a renunțat atât de ușor la mine și că viața mi-a indicat chiar un tip frumos căruia deja îi port cămașa și care știe să mă facă să arăt bine și poate chiar să mă simt bine.

***

[sursă foto pinterest]