~ fragment din povestirea Labirintului, 33 din volumul de proză scurtă Kaleidoskop publicat la Editura Tritonic, 2019 ~
*
– Ochelarii, n-ați văzut cumva niște ochelari?
Aproape îngenunchease căutând de zor pe caldarâm sub felinarul cu lumină palidă.
– Ochelarii, vă rog. Nu ați văzut niște ochelari rotunzi cu lentile groase? Aici trebuie să fi căzut. Nici pălăria nu mi-o găsesc…
Pulpana pardesiului mătura trotuarul în timp ce omul căuta febril, degetele rotunjeau conturul pietrelor de granit, trăgând nădejde c-or găsi ceva în scobiturile care fisurau pavajul din loc în loc.
*
Ieșisem de pe Hagiului și mă grăbeam să ajung cât mai iute la Don Carlotti. În seara aceea auzisem că invitase lume aleasă la cazino și-mi zisese Moruzzi că degeaba ajung înainte de ceasurile unsprezece, că abia spre miezul nopții înflorea lumea cea mai bună la Madame Chloé. Poate aveam o șansă în seara asta. Uitasem deja de câți ani mă mistuia o sete nebună să-i dau de urmă. Hălăduiam nopțile în căutarea lui și febra de-a-l găsi mi-era atât de aprigă, c-aș fi dat ani din viață să-l aflu. Că doar el îmi luase deja zeci de ani, aruncându-mă într-un hău din care cu greu m-am ridicat. Luând-o pe Labirintului, m-am trezit că mergeam prea repede, așa că m-am oprit să fumez o țigară, ferit de lumină. Strada era tăcută. Rar mai oprea câte un automobil dintre cele scumpe în dreptul Hotelului Grand Chateau, altfel liniștea nu era întreruptă. Se lăsase însă în seara aceea o ceață ușoară la început, care apoi se îngroșă grăbit. Mă înfundam mai tare în întunericul bolții pe care o făcea arcada ușii unei clădiri cenușii, la numărul 33, de unde nu intra și nu ieșea niciodată nimeni și unde mă proptisem să fumez. Se mai vedeau doar câteva litere pe o firmă scorojită – La Dedalus, Anticar. Doar scânteia țigării mă dădea de gol, dar știam s-o ascund cu îndemânare când mai apărea cineva și trăgea la hotel, cât să nu bage de seamă că erau priviți. Damele mai tinere coborau ajutate de domni bine și cu glasuri coborâte. Își țineau părul prins în ace. Unele dintre ele din cele scumpe, ca podoabele purtate de boieroaicele lui Dudescu. Cucoanele râdeau între ele. Oricum știam că-și fac veacul fie în Grand Chateau, fie la Mogoșoaia, să fie văzute în mătăsuri fine. Mie-mi plăcea când veneau aici, era mai aproape, iar giuvaergiul cu care mă înțelesesem eu locuia doar la două străzi mai încolo, pe Zborului. Margalit îi zicea și era foarte discret. După orele nouă seara ședea numai la lumina lumânării. Mi-era ușor să mă strecor în curte prin spate, ferit pe sub arcadele de glicină, cât să nu dea nimic de bănuit. Intram mereu ușor cocoșat și ieșeam mereu cu capul semeț și spinarea dreaptă, mai ușor decât venisem.
Trecătorii erau foarte rari. De mai bine de jumătate de oră, nu trecuse decât un coșar. Ceața umplea acum până și curburile pe care le făcea fierul forjat în carnea porților. Nici nu puteam spera mai bine. Ba chiar înghițea și glasurile mai ascuțite ale doamnelor. În curând o pâclă lăptoasă amuțise strada complet. Acum puteam fuma liniștit. Nici țigara nu mi se mai vedea.
– Ochelarii? Nu vă supărați…
Am încremenit. Mă știam ascuns bine. Am întors capul, uitându-mă în jos de unde venea vocea. Văzui doi ochi aproape goi care încercau să fixeze ceva, dar în lipsa lentilelor, făceau cercuri peste chipul meu.
(…)
[foto (c) Andra Samson]
povești cu miez 