Nu mai e nimeni acasă

de Carmen Ioniță

Am început anul cu Atelierul de scriere creativă din cadrul programelor susținute la Fundația Calea Victoriei unde s-au înfiripat povești scrise cu mult entuziasm. Așa încât am decis să selectez trei dintre acestea pentru a le împărtăși și aici pe Povești cu Miez. 

Încep aici cu cea semnată de Carmen Ioniță. În curând încă două.

Lectură plăcută!

Mă trezesc sub pleoapele încă închise și mai rămân așa, învelită de ultimele rămășițe din somnul care se retrage ca o mare la reflux. Zâmbesc înainte să deschid ochii – obicei vechi, de când am hotărât să…nu mai știu de ce am hotărât să zâmbesc în fiecare dimineață, dar pare un reflex învățat de mult pe care mușchii feței mele îl execută natural și sincer. Gata. Deschid ochii. Descopăr tavanul casei de vacanță și nu-mi dau seama când ne-am hotărât să ne luăm liber și să fugim în colțul nostru de mare. În fine. Cobor din pat ușor și-mi acopăr tălpile cu papucii de casă – podeaua de aici e mereu rece. 

Intru în baie aproape mecanic, dar când ridic ochii, mă cuprinde un fior straniu: în oglindă e mama cu ochii oliv! Ce caută mama în oglinda din baie și de ce se uită absent la mine? Mă apropii timid de reflexie și ea stă cuminte, mă lasă chiar să o ating. Ni se întâlnesc buricele degetelor de o parte și de alta a suprafeței reci și mă arunc pentru câteva momente într-un univers imposibil în care mama e încă vie. E aici, locuiește în oglinda din baia din casa de vacanță. Mi se încețoșează imaginea din cauza lacrimilor care încep să curgă domol, mai întâi zăbovind lipite de cornee și înaintând fierbinte pe obraz doar când se strâng prea multe, prea înghesuite între gene. Plânge și mama cu mine, mama din oglinda din baia din casa de vacanță, pentru că știm amândouă cât de mult ne-ar plăcea să fie adevărat, dar nu e. Nu e. Frântura de amintire despre moartea mamei, dar mai ales despre tăcerea în care am picat eu apoi, mă aleargă și mă prinde din urmă, mă zdruncină și mă scoate violent din ideea universului în care reflexia din oglindă ar fi reală. Aș fi vrut să cred, să mai rămân în lumea asta, ca atunci când mai voiam să cred în moș crăciun și puterile lui magice.

Mama din oglindă îmi copiază fidel expresiile feței și parcă și starea. Mă lasă chiar să mă joc cu mâinile, le ridică și ea, deși după un timp, eu încep să o urmez în mișcările ușor greoaie. Încep să-i transcriu pielea peste a mea; e, însă, mai puțin elastică și are ceva mai multe pliuri. Mă îmbrac cu totul, pe nesimțite, în corpul din oglindă. Doar ochii îmi sunt încă măslinii în lumina ce scaldă generos baia. Mai studiez puțin imaginea reflectată și o parte din mine o adoptă resemnat, gândind >nu-i singurul lucru ciudat care mi se întâmplă în ultima vreme, cu siguranță nu e mai ciudat decât atunci când m-am trezit în pat cu un străin care pretindea că este soțul meu!< O altă parte din mine e încă în universul imposibil și încearcă să creadă că mai putem rămâne aici o vreme, în prezența vie a mamei care clipește. 

Și nu rămâne nicio parte din mine care să fie conștientă de cele două posibile lumi dintre care trebuie să aleg, pentru că nu mai e nimeni acasă de prea mult timp. Nu mai e nimeni rămas să țeasă pânza mea, povestea unei vieți descusute în două fire: un trecut încarnat forțat în prezent și un viitor care pornește în fiecare zi din pântecul unui trecut și mai îndepărtat. Nu mai e nimeni acasă pentru a trăi drama alor mei pe care-i pierd din ce în ce mai des în colțuri umbrite de minte și nimeni care să plângă niște lacrimi pentru ce moare din mine cu fiecare zi în care mai deschid ochii după ce zâmbesc.

[sursă foto: nonalimmen.tumblr.com]