O cămașă buclucașă

de Raluca Duță

Povestirea de mai jos face parte din experimentul de scriere variațiuni pe o temă dată, pe care le găzduiesc pe Povești cu miez și în care șase oameni au ales să vadă ce iese din câteva ingrediente – o fată, o ședință foto, o cămașă și cineva care o așteaptă acasă.

Puteți citi povestea anterioară aici. Lectură plăcută!

***

Ieșită pe ușa studioului foto, își scoate telefonul și începe să scrie pe whatsapp:

“băi, tocmai am plecat de la ședință foto cu tipul ăla super cunoscut care le face poze tuturor vedetelor”

“să vezi ce situație am avut… șefa noastră ne-a zis tuturor să ne îmbrăcăm în cămașă albă, să ne facem poze corporate serioase, doar că tipul avea alte planuri, cred că a fost și dezumflat când ne-a văzut pe toate la cămașă albă”

“eu am rămas ultima la fotografiat, mi-a făcut vreo două poze pe alb, cu fundal negru și la un moment dat îmi zice – auzi, aș vrea să încerc ceva, mi se pare că se potrivește mai bine cu părul care e așa mai sauvage. Îți aduc o cămașă de la mine și fotografiez negru pe negru, vedem ce iese. Ce zici, vrei?”

Era prima mea ședință foto profesională, așa că why not. Am zis un DA super convingător, așa că după doar un minut s-a întors cu o cămașă de-a lui.

M-am dus în baia studioului foto și mi-am pus cămașă bărbătească, arăta bine pe mine, iar pe a mea am lăsat-o pe scaunul unde fusesem machiată mai devreme. 

Mi-a zis să îi pozez uitandu-mă super hotărâtă spre aparatul foto, ca și cum îi dau un task la birou, dar totuși să pară că nu sunt foarte serioasă cu taskul ăla. Mi-a făcut câteva fotografii și la un moment dat ne-a spus că trebuie să iasă în oraș și că va reveni curând cu fotografiile, editate. 

Mai eram cu încă o colegă pe care o rugasem să mă aștepte. După propunerea cu cămașa, nu aveam de unde să știu dacă omul e de încredere. Mai ales că știm cu toții câtă popular culture e în jurul relațiilor dintre fotografi și modelele lor. 

Am plecat în grabă, am tras repede paltonul pe mine și am ieșit din studio, cu el încuind ușa după noi. 

Am plecat spre metrou, doar că după câțiva pași mi-am dat seama că nu am înapoiat cămașa și că a mea rămăsese în studio. 

Mă întorc, băț la ușă, măi băț, insist, dar nu mi-a răspuns nimeni. 

Colega care ne aranjase ședință foto avea numărul lui de telefon, dar era cam târziu să o sun. Am mai bătut de vreo două ori, tot nu mi-a răspuns așa că m-am împăcat cu ideea. Nu era așa mare panica, puteam trece a doua zi sau în zilele următoare. 

În timp ce mă îndreptam spre metrou l-am sunat pe R să văd dacă are chef să ne vedem în oraș la o bere sau o bem acasă. Mi-a spus că mă așteaptă cu vasele spălate și cu pizza comandată, așa că i-am zis că sunt pe drum spre casa, iau metroul și vin. Doar că fix când am ajuns în fața intrării la metrou văd cum se închid gratiile, ultimul deja plecase. 

Și între timp mi s-a închis și telefonul. Mi se întâmplă asta tot timpul iarna, aveam un iphone cu defect din fabrică. Îi verificasem și seria să văd dacă pot să-l trimit înapoi pentru înlocuire, dar aparent seria telefonului meu nu era în lista telefoanelor stricate. Am încercat și clasicul frecat al bateriei pe blugi, nimic, am lăsat telefonul în buzunarul de la spate al pantalonilor, sperând măcar să prind o liniuță roșie să anunț că întârzii, dar tot nimic. Așa că am luat-o pe jos spre Universitate, sperând să găsesc repede un taxi clasic și rugându-mă să fie măcar un Cristaxi sau un Cobălcescu. 

După patruzeci  de minute de căutat, am găsit unul liber care m-a dus până acasă.

Am sunat și el a sărit pe ușa să îmi deschidă, panicat că nu reușea să dea de mine nicicum și foarte supărat că niciodată nu las un număr de telefon al cuiva cu care sunt plecată. Mă supără abordarea asta, mă simt că atunci când m-am mutat în București când m-a pus mama să cer numărul de telefon vecinilor de pe Apusului, în cazul în care nu îi răspund, să dea cumva de mine. 

I-am spus că nu mi s-a întâmplat nimic, iar mi-a dat țeapă iphone-ul vieții și că îi mulțumesc că îmi poartă de grijă, chiar apreciez. Dar acum sunt moartă de foameeee, hai să mâncam pizza, cred că s-a și răcit la cât am întârziat. 

Îmi dau paltonul jos și mă duc în dormitor să mă schimb în ceva comod după o zi în care am stat toată dreaptă, machiată și aranjată la păr. El urma să se bucure de toată partea asta cu machiatul și aranjatul la păr, dar nu și de haine, îmi doream să mă fac și eu comodă. 

Mă duc spre dormitor și el vine aproape în spatele meu, pare că mă miroase.

“Heeey, pizza e în partea cealaltă. Desertul mai târziu “ îi spun eu, toată glumind, dar el nu venise după mirosul meu sau că voia desertul mai devreme. Venise pentru că nu înțelegea de ce am altă culoare la cămașă. 

“Auzi, tu nu plecaseși de dimineață într-o cămașă alba, ziceai că așa v-a dat brief șefa voastră”

“Ah, ba da, dar în timpul ședinței fotograful mi-a zis că e o idee bună să o schimb cu ceva mai închis, mai bărbătesc să se potrivească cu părul așa că mi-a adus cămașă lui. Iar asta e cămașa lui”. 

“Wtf? Doar ție ți-a propus asta? Sau așa s-a întâmplat cu toate fetele de acolo? Și-a scos omul setul de cămăși și v-a îmbrăcat pe toate din nou? Sau v-ați îmbrăcat singure?”

“Văd că ești pe glumițe în seara asta, nu, pur și simplu mi-a propus mie și pentru că și mie mi s-a părut o idee bună să fac poze și cu altceva îmbrăcată, am fost de acord. M-am dus și m-am schimbat decent în baia studioului, mai era și o altă colegă dacă nu mă crezi pe mine”. 

“Ba da, iubita mea, te cred, dar mi se pare foarte interesant cum te-ai nimerit fix tu dintre toate colegele tale să faci ședință foto în haine de fotograf. “

“Să-mi dai și mie numele fotografului ăstuia, aș vrea totuși să văd care e treaba cu el”. 

Îi dau numele și începe să-l caute.

“Aaaa, ia uite, domnul are povești fără număr cu modele lui, toate modelele îi devin iubite mai devreme sau mai târziu. Ce zici, ia uite-o pe asta, crezi că tot așa, metoda cămășii a folosit-o și pe ea”.

“Să știi că nu mi se pare deloc amuzant să mă bănuiești așa. Chiar ți-am spus adevărul și e fix problema ta daca nu mă crezi. Fix asta s-a întâmplat, când a trebuit să plec de acolo el se super grăbea și mai-mai că ne-a dat afară din studio și nu am reușit să-mi amintesc că am cămașa lui pe mine și cămașa mea a rămas înăuntru, în studio. Dar merg mâine să o recuperez și dacă vrei, poți veni cu mine, mă aștepți jos, o iau și închidem povestea asta care a fost o întâmplare la care nimeni nu s-a așteptat” 

R fierbea de nervi, nu mai avea chef de nicio pizza, de nicio bere și nici de desert. În seara aia mi-a spus că mai stă la televizor și că vine apoi în pat, dar de dimineață l-am găsit dormind pe canapea. Era prima oara când avea reacția asta, mereu am crezut că nu prea îi păsa pe unde sunt eu și la ce ora vin acasă. 

Cumva cred că i-am și dat tot timpul siguranță pentru că mereu ne auzim prin whatsapp chiar și când sunt plecată pe undeva. Am mai avut ore de absență din whatsapp, dar cumva niciodată nu a reacționat așa vulcanic. 

A doua zi, așa cum am spus, am făcut rost de numărul de telefon al fotografului și am mers să recuperez cămașa. R a venit cu mine, a zis că rămâne în mașină, eu am coborât și am bătut la ușa. Fotograful mi-a deschis și m-a rugat să mă duc eu să caut cămașa. 

Intru și mă duc direct la scaunul unde o lăsasem, dar cămașă nu mai era acolo. Îl întreb dacă a mutat ceva în studio și îmi spune că are o doamnă la curățenie care face ordine în fiecare zi. Doamna plecase deja, dar o sună să afle. Eram deja de cincisprezece minute acolo când îl văd pe R în tocul ușii, întrebându-mă cât mai durează. 

“Păi, încerc să îmi găsesc cămașa, a venit o doamna la curățenie și cămașa nu e pe nicăieri”

Atât i-a trebuit să audă că a intrat imediat în studio și s-a așezat lipit de mine, așteptând ca fotograful să-și încheie discuția telefonică cu doamna de la curățenie.

“Deci spuneți că ați găsit lucruri și tot ce ați găsit, ați pus în cutia de carton din debara. Ok, mă duc în debara.” Fotograful intră în debara și scoate o cutie de carton plină cu diverse și începe să caute prin ea.

“Haide că vă las puțin pe speaker cât caut” 

Și începe să scoată un tricou, niște ciorapi, un sutien la un moment dat, un body, o cămașă neagră, încă un tricou roz. Cert e că avea cutia plină de haine de femei. 

R a înnebunit când a văzut și nici măcar nu a mai vrut să aștepte, a ieșit din studio trântind ușa în urma lui.

M-a lăsat pe mine cu fotograful care tot nu găsise cămașa mea. L-am rugat să uite de cămașă și dacă vreodată o găsește, să o arunce, deja îmi făcuse suficiente probleme. 

Am fugit după R care, când am ajuns eu înapoi în mașină, își făcuse deja cel puțin zece scenarii despre cum avusese dreptate și fotograful ăla chiar își agăța toate modelele și e așa supărat că până și eu știu că nu pun botul la combinatori din-ăștia am căzut în plasa aia și credeam că el va fi așa naiv să mă creadă că eu doar am acceptat să fac o poza cu cămașă fotografului. Și atât. 

I-am spus că pe bune a fost doar atât, iar el doar a tăcut. Nu știam ce să fac și cum să reacționez. E ca atunci când știi că ești nevinovat, dar toate problemele arată fix inversul. 

Ne-am dus acasă și am sunat-o pe colega mea care i-a confirmat că a fost tot timpul cu mine și că nimic nu s-a întâmplat. Impactul vizual al cutiei pline cu haine i-a dărâmat echilibrul lui R și încrederea. 

În mine sau în el?

***

[sursă foto pinterest]