Nimic bun nu se întâmplă după zece seara

de Ioana Dragoș

Atelierul de scriere creativă susținut la Fundația Calea Victoriei în luna martie s-a încheiat și așa cum fac de obicei selectez câteva povestiri create de participanți, pe care le găzduiesc pe Povești cu miez cu multă bucurie. Mai jos, un text semnat de Ioana Dragoș. 

Lectură plăcută!

***

Sunt beat. Nici n-am simțit trecerea liniei de la ușor amețit la a mă îneca într-o mare fericire și, parcă simultan, într-o mare tristețe. Analizez concentrat situația în timp ce-mi pierd privirea în mișcările circulare ale lichidului din mână. 

— Bună, ce faci?

Îmi ridic privirea; o tânără apăruse în fața mea, cu ochi sclipitori ce căutau un punct fix de care să se agațe, echilibrul.

— Scuze, aștept pe cineva, îi răspund ușor impacientat. 

— Ah, n-am știut. Stăteai singur și te uitai în gol, m-am gândit că ți-ar prinde bine o companie. 

— Aștept pe cineva și… trebuie să apară în orice moment. 

Fata își întoarce capul și își trece rapid ochii peste cameră, caută și ea ceva parcă. Se aud tropote și conversații, îmi inundă gândurile și-mi alungă concentrarea, o prind însă la timp. Sunt de două ore la această petrecere, aproximez. La început n-am avut chef să fiu aici, așa simt întotdeauna. Adunările mari de oameni mă sperie cu fiecare an adăugat vârstei, la 20 de ani însă mi se păreau o savoare. Așa că am început să beau, să povestesc, să râd și să beau, iar după al nu-știu-câtelea pahar de Mojito am început să o aștept pe Cristina. Trebuia să apară în orice moment și mă simțeam destul de curajos încât să-i mărturisesc…

— Pe cine cunoști aici, pe Ana sau pe Alex?

Vocea tinerei mă scoate din nou din carapace.

— Pe ambii. Am fost colegi de facultate. 

Încerc un zâmbet la final și mă felicit pentru efort. Până vine Cristina, aș putea la fel de bine să mă amuz cu această inocenta conversație. 

— Tu?

— Lucrez cu Ana la firmă. Eu lucrez în design și…

Restul cuvintelor se pierd, se dispersă într-un timeline alternativ pentru că pe ușa bucătăriei tocmai a intrat Cristina, venită direct de la birou în fusta ei plisată și cămașa albă, impecabilă. Observ cu uimire o strălucire abia vizibilă pe cămașă, o simt cum crește și se extinde, leoaică tânără, îmi cuprinde fața și arde obrajii, fruntea și ochii. Îmi pierd curajul, dau Mojito-ul pe gât, agăț curajul cu un cârlig și mă surprind pășind spre ea, orbit de lumină și împiedicat, până când în față am părul ei fin și ochii maro, întrebători.

— Cineva se simte bine, îmi zâmbește cald și ironic

— Cea mai tare petrecere din 1999, încerc o glumă

— Ce-ți faci, nebunule? Mâine e zi de lucru și nu mai ai tocmai 20 de ani.

— Distracția nu se termină, mă rog, am și eu voie la o seară de relaxare, de petrecere. Nu asta contează, ce faci? Să vezi…de fapt…stăteam azi și mă gândeam…de cât timp ne cunoaștem noi? Stai, vorbesc clișee, Cristina noi suntem prieteni de așa amar de vreme… hai să mergem într-un colț mai liniștit, vreau să-ți spun ceva.

— Stai să-mi iau o apa, și eu am ceva ce vreau să-ți spun. 

Ochii îi zâmbesc și inima îmi saltă. Ăsta e momentul, în sfârșit, eu și Cristina, Cristina și cu mine, ce minune.

— Bine, o să spun direct, o să te bucuri grozav de tare! Sunt însărcinată.

— Cu… al meu? mă bâlbâi

— Cu al tău ce? pare că se pierde și Cristina pe moment. Vei deveni unchi, nebunule! Mă rog, unchi prin asociere. Nu e grozav?

Începe cu o picătură în vârful capului care se scurge apoi prin fiecare vas, o roșeață care arde și mă înfiorează.

— Arăți că trăsnit. Te las un pic să te aduni. 

Apoi pleacă sprintenă să împrăștie vestea curcubeu de la un capăt la celălalt al camerei, cu un zâmbet pe care nu-l mai văzusem de mult. Cristina cea concentrată, Cristina cea dedicată carierei și muncii la birou, Cristina cu zeci de cămăși albe frumos călcate și sacouri în dulap. Nu poți agăța un copil pe umeraș pur și simplu! A cărei umeri calzi i-am îmbrățișat și acoperit, a cărei miros mă lovește uneori subit pe stradă, a cărei lacrimi și lamentări le-am înfruntat. Mă dezlipesc ușor de pământ și planez deasupra camerei cu o insuportabilă ușurare, deasupra capului lui Tom cu privirea lui tâmpa, deasupra capetelor triumfătoare. O privește pe Cristina cu un litost veritabil, secat și singur în zborul lui. Îl privește pe Tom cum înșfacă o sticlă de gin și iese din încăpere, din clădire, din stradă și din toate culorile curcubeului. Nu va avea curajul să o felicite vreodată.  

***

[sursă foto: 8tracks.com]