Conacul

de Miruna Radu

Această povestire a fost selectată în cadrul atelierului de scriere creativă din luna februarie susținut la Fundația Calea Victoriei și este semnată de Miruna Radu. 

Vă doresc lectură plăcută! 

Zvonurile începuseră deja când Ana dispăruse. Nimeni nu credea că plecase de bună voie. De câteva decenii, în sat existau speculații cum că tot felul de ființe supranaturale ar sălășlui la conacul familiei. Povestea era că tatăl Anei făcuse un pact cu Necuratul: în schimbul averii, acceptase ca el și urmașii lui să găzduiască vizitatori din Iad. Servitorii de la conac atestă că mereu purta discuții în șoaptă cu ființe nevăzute. După moartea lui, tot satul bănuia că năpasta o pândea pe Ana, rămasă acum singură cu acoliții răului. 

Ajunși în zorii dimineții, servitorii au găsit conacul învăluit într-o liniște sinistră. Toate camerele erau în perfectă ordine, ca și cum nimeni nu ar mai fi locuit acolo de ceva vreme. Ana nu mai era. Doar un bilet lăsat în urmă, în care îi informa că serviciile lor nu mai erau necesare. 

Satul a vuit cu felurite teorii. Ana a fost răpită și dusă în adâncul pământului unde avea sa îi fie soție unui demon. Ana a fost ucisă de-un strigoi, care, nemaiputând să se abțină, s-a hrănit și cu ultima picătură din sângele ei. Ana a devenit ea însăși o ființă supranaturală ce se ascunde încă la conac. 

În urma ultimei scrisori primite de la ea, am simțit că trebuie să îi fac o vizită. La o zi după dispariția ei, am ajuns și eu în sat. De când eram mic și locuiam eu însumi la conac îmi doream cu ardoare să plec departe. Nu cred că era conacul de vină, cât oamenii încuiați la minte care mă dezgustau cumplit. Uram să îi văd făcându-și cruci și scuipând în sân atunci când treceau pe lângă mine. 

De cum am coborât din trăsură, am fost întâmpinat de șușotelile familiare ale sătenilor. Oprisem pe ulița principală, dorind să îi cumpăr Anei un buchet de flori, dar în schimb am primit veștile nefericite. Am mai aflat și că Ana avusese un comportament atipic în ultimele zile, ca și cum s-ar fi pregătit de o plecare, ceea ce îmi confirma bănuielile.

Deși nu cred în balivernele acestea supranaturale, nu pot să nu mă întreb uneori dacă familia noastră este blestemată. Bolile minții ne-au urmărit neamul de-a lungul generațiilor, deși cumva eu am fost ocolit. Tatăl meu, “malițiosul complice al Diavolului”, suferea de schizofrenie. Acei acoliți ai Iadului invizibili cu care servitorii jurau că face planuri malefice, erau doar creații ale minții sale bolnave. Iar Ana… draga mea soră… de când era adolescentă… mintea îi fusese umbrită de gânduri mortale. Eram mai mult ca sigur că îi voi găsi corpul atârnând de candelabrul din camera secretă despre care doar noi doi știam. 

O agitație interioară sufocantă a pus stăpânire pe mine când am coborât în fața conacului. Ținând în mână lampa cu gaz, am accesat intrarea către camera ascunsă. În lumina slabă a lămpii am descoperit în mijlocul camerei tot felul de siluete umanoide, fiecare ținând în mână un pocal. Poate și Ana să fi fost acolo. Și tata. Părea a fi o adunare cu motiv de sărbătoare. S-au întors toți spre mine, au ridicat pocalele și apoi au rămas încremeniți. Lampa s-a stins. Încremenisem și eu. Când lampa s-a reaprins din propria-i voință, încăperea era goală. Doar candelabrul părea să se balanseze încetișor.

Am ieșit galopând de la conac fără a mă uita în urmă. Nu știu ce am văzut atunci sau ce s-a întâmplat cu Ana, dar știu că acum mă urmărește o umbră.   

[sursă foto: DeviatArt]