Șșș… Respiram ușor de teamă că dacă îmi umflu pieptul prea mult pot sfâșia membrana care mă ținea ca într-un cocon. Ieșea un tic, apoi la un interval bunicel, slobozeam un tac, cât să se piardă în alte zgomote slabe pe care le auzeam din spatele pereților în care mă aflam. Rotunzi, cu niște semne care mereu mi s-au părut scrise pe dos. Și pe care le fugăream neobosit. Habar nu am de cine mă feream ori de ce. Pânza în care eram înfășurat nu-mi dădea voie să privesc prea îndrăzneț. Bătăile inimii însă împingeau ceața care mă sufoca prăfos. Ca și cum dacă aș fi uitat să tic, nu mi-aș mai amintit să tac.
Vedeam cu greu câte ceva, dar zăream totuși din vreme în vreme umbre. La început erau mai clare, apoi aceeași pânză care se îngroșa le făcea mai șterse. Auzeam mai întâi pași ce urcau treptele, apoi de fiecare dată o pauză, când ajungeau în capul scărilor. Ca și cum se abțineau să tragă aer în piept, să nu se ițească praf. Sunete înfundate de lăzi în care nu știu ce căutau, probabil bucăți de timp pitite în plasturi care mint că vindecă. Iar la plecare întrezăream câte o față ovală cu ochi curioși cum se apropia de brațele mele înfășate în pulberi gri. Un braț mai lung, unul mai scurt. Nu-mi ajungeau niciodată să le întind către ei. Să știe că sunt viu.
Mi-au suflat odată în nas tot praful. Am zăcut o vreme, apoi m-am ridicat din nou pe picioare. Mergeam mai șontâc, dar mă țineam bine încă. Apoi am început din nou să leg tic de tac. Dar cu atât m-am ales, am rămas nemișcat în locul din care priveam totul, mult înapoi și din ce în ce mai vag aici, aproape. Nu mă răsuceam niciodată să privesc înainte. Nu mi se părea că dacă mă grăbesc mă aleg cu ceva. O vreme, mi-am mai împins bătăile inimii una câte una. Înainte să se facă întuneric, s-a făcut mai întâi cenușiu. Prin el am zărit alte semne, colorate tare, la încheieturile mâinilor celor care mai urcau rar în turn. Mi-am zis că e bine și așa. Și-au întins ei brațele către mine.
Tic…
[foto: 500px.com]
povești cu miez 