Balansoarul (I)

Se mutase de ani mulți, atât de mulți că așezarea lor lineară sub controlul amintirilor îi devenise istovitoare și nici nu-i mai păsa. Casa îi ajunsese o a doua haină. Ținea în fiecare clipă cheia strâns în buzunarul drept, uneori își învârtea șnurul în jurul închieturii, să fie sigură că nu o pierde. Ieșea foarte rar și atunci prefera să iasă pe vreme rea, când știa că nu sunt oameni prea mulți pe străzi. Se găsea în ochii tineri din jurul ei, dar nu se mai găsea în sine, iar trupul avea propriul lui ceas care nădușea de atâta alergare. Mereu câștiga înaintea inimii care îi rămăsese leneșă pe vreun vals în urmă. Chira nu avea oglinzi nicăieri în casă. Le aruncase pe toate, când își văzuse prima dată chipul de care își bătuse joc viața. Își amintea de ea cu obraji înalți și unduiți slab înspre bărbie, care lăsau pomeților întâietate. Ei se-arătau mereu regește, puși în lumină de ochi curioși, cu o tușă ușor ridicată, de parcă pictorul care îi desenase, ridicase la sfârșit foarte ușor în sus vârful pensulei, așa în joacă. Colțurile buzelor aruncau arcuri care știau întotdeauna încotro se ridică sau se coboară, având mereu vreo vorbă care se înghesuia să iasă afară. Când chipul sfidase oglinda slut, Chira o sparse și o aruncă cât colo.

Acum din ce în ce mai des se afla între două lumi. Își amintea detalii miniaturale din povești trăite pe vremea când inima și trupul își potriveau bătaile în același ritm, la fel cum sălta peste prăpăstii goale de amintiri. Și pentru că nu izbutise să găsească o cale de a lupta cu frica de a nu-și pierde pe de-a-ntregul memoria, urmărea cu religiozitate un ritual strict: zilnic, cu migală, înșira ca mărgelele amintiri de prin cufere cu praf, dar în ultima vreme se poticnea des. Uneori făcea salturi ștrengărești ca un școlar care trăgea de timp să nu-și facă temele. Avea mereu bucuria retrăirii și știa că e singurul fel prin care se pricepea să țină viu ce era în ea, dar în același timp simțea că-i alunecă o felie groasă de viață tainică ce refuza să iasă din culise. Iar pe scenă, abia dacă se profilau umbre, despre care îi era din ce în ce mai anevoios să spună cine erau, ori ce făceau. Ori, mai rău, dacă fusese pe scenă și ea sau nu.

Când își pierduse tatăl, cu ani în urmă, Chira alunecase fără să știe într-o frică atroce. Amnezia survenită perfid confiscase povara vieții grele a tatălui ei și, odată cu ea, smulsese dramul de siguranță în care se simțea. Se gândea atunci că uitarea își avea rostul ei. Venea cu leac, să vindece un șir prea lung de cazne prin care îi răzbise tatăl, iar acum ștergerea lor era compensatoare întrucâtva. De atunci se chinuia să se ridice deasupra mlaștinii de doliu care o înstăpânise meschin, dar căzuse și pradă unei a doua frici, cum că și ea și-ar pierde bruma de memorie.

Ploaia care se pornise după-amiază târziu și anihila brutal ziua, o țintuise pe Chira în fața ferestrei multă vreme, mâncând lacom din miezul nopții. Avea un loc drag în care de obicei ședea citind, un balansoar vechi de lemn, de care se lipise cu ani în urmă, când se adăpostise pe o furtună de vară într-un anticariat. Scârțâia slab și era ros de cari pe unul dintre brațe, dar anticarul spunea că nu scârțâie, ci-și strigă stins tinerețea înapoi, pe când era lemn crud, ceea ce o făcuse atunci să zâmbească și să afle mai multe despre cui aparținuse. Lala Mireanu era numele boieroaicei care îl donase, iar pe spatele lui se mai vedeau șters inițialele ei. Chira se hotărâse pe loc că-l cumpără și-și promisese atunci, că odată și-odată va căuta să afle mai mult despre Lala. Avea un nume care cerea să i se spună povestea. Îl păstrase chiar așa, cu vopseaua roasă și îl îmbrăcase cu un șal greu de mătase verde smarald, iar din când în când, atunci când nu voia să se legene, proptea o pernă sub unul dintre picioare. Îl așezase în colțul din stânga al camerei de zi, în fața peretelui vitrat care dădea înspre vest. În felul acesta își rezervase cele mai frumoase apusuri spre pădure, în timp ce lumina cădea leneș pe peretele opus al camerei îmbrăcat în cărți de jos până la tavan. Când îl cumpărase, negustorul îi mai spusese că se dusese vorba că cine se așează pe el, dacă prinde ritmul, balansoarul nu va mai scârțâi, ci va șopti povești pentru urechi care știu să audă. Eh, povești, pufnise ea atunci.

În întuneric, ploaia încleiase totul. Apa se amestecase cu bezna groasă și crease un soi de noroi greu, în care se afunda. Chira uitase de când se legăna pe balansoar, parcă era ceva lumină atunci, dar doar crâmpeie de amintiri. Cădea în spirală către o limpezime de cristal, culori cu forță, criante, vii îi îmboldeau toate simțurile aflate într-o trezire intensă, brută, amplificate de tunelul de oglinzi în care patina. Pesemne că prinsese ritmul, percepea un amestec polifonic de voci și muzică armonizate perfect. Tot ce era în jurul ei era făcut din pastă colorată și vopsea. Muzica era violet, copacii erau de safir, cer verde smarald, lumina venea în valuri cu alte culori care n-aveau nume știut.

Aici lumea prinsese trup. Chira rămăsese sus. Lala, acum, zvârli cheia și nu mai aruncă nici o privire-n spate.

(va urma)

[Foto via Christine White]